Actuala reglementare în materia insolvenței din România își propune să asigure un echilibru între interesul creditorilor de a-și recupera creanțele și interesul debitorului de a se redresa și de a se reintegra în activitatea economică. Practica a demonstrat ca acest deziderat nu este atins, în vasta majoritate a cazurilor. Problemele pe care le pune reglementarea în materia insolvenței sunt multiple, însă, o parte dintre acestea sunt generate de o serie de lacune legislative, care persistă în ciuda modificărilor pe care această reglementare le-a suportat de-a lungul timpului tocmai cu scopul de a le acoperi.

Mediul de afaceri trebuie să răspundă rapid provocărilor cu care se confruntă pentru a-și crea o poziție cât mai favorabilă dacă ipoteza insolvenței devine o realitate. Ca orice jucător diligent pe o piață nesigură, orice creditor încearcă să obțină de la debitorul său o garanție care să îi confere șanse reale de recuperare a creanței, chiar și în cazul insolvenței. Analizând prevederile actualei legi a insolvenței, ar părea că ipoteca constituită asupra unui bun imobil din averea debitorului îi asigură creditorului cea mai mare protecție în cadrul procedurii și deci, șansele cele mai mari de recuperare a creanței sale.

În realitate, în mod cu totul surprinzător, un astfel de creditor poate deveni marele perdant în cadrul procedurii insolvenței. Un astfel de scenariu este permis de o serie de lacune ale legii care devin supape de fraudă, de care profită debitorii insolvenți. Cum anume se poate întâmpla acest lucru? Voi arăta în cele ce urmează.

CUM POATE CREDITORUL IPOTECAR SĂ TRAGĂ LOZUL NECÂȘTIGĂTOR ÎN INSOLVENȚĂ?

Totul pleacă de la raportul de evaluare al imobilului ipotecat, raport întocmit în cadrul procedurii insolvenței. Odată deschisă procedura insolvenței, creditorul ipotecar formulează o declarație de creanță, solicitând înscrierea în tabelul preliminar al creanțelor debitorului său cu întreaga creanță neplătită (principal și accesorii), reprezentând creanță garantată. Rangul oferit de ipoteca deținută este de fapt elementul care asigură șansele reale de recuperare a creanței, indiferent de modul în care se va desfășura procedura insolvenței (reorganizare sau faliment). După verificarea creanței, administratorul judiciar procedează la înscrierea creditorului în tabelul preliminar cu întreaga creanță solicitată (desigur, dacă sunt îndeplinite toate condițiile în acest sens) în categoria creditorilor garantați¹. Acestor creditori legea le oferă o protecție sporită, care decurge din faptul că au dreptul să își recupereze creanța cu prioritate din valorificarea bunului aflat în garanția lor. Tocmai de aceea, acești creditori sunt, de obicei, optimiști că își vor recupera în mare parte creanța din valorificarea imobilului cu care s-a garantat.

Primul pas. Desemnarea expertului evaluator

Conform legii, valoarea reală a creanței garantate este oferită de raportul de evaluare al garanției întocmit în procedura insolvenței. Odată cu acest raport de evaluare apar și problemele. De ce? În primul rând, pentru că modul de desemnare al expertului evaluator este unul care nu respectă exigențele imparțialității. Conform art. 61 din Legea 85/2014, expertul evaluator este numit de comitetul creditorilor (și nu de judecătorul sindic, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă) și este membru ANEVAR (fără a avea în mod obligatoriu și calitatea de expert judiciar). Nu de puține ori, reprezentanții debitorului au și calitatea de creditori și ajung să dețină majoritatea drepturilor de vot în comitetul creditorilor (prin cesiuni de creanțe). În astfel de situații, desemnarea unui evaluator independent este, cu siguranță, viciată. Care este riscul? Vicierea valorii de evaluare a bunurilor, în detrimentul creditorului garantat. Care ar fi scopul? Plata unui procent cât mai mic din creanțe pentru sporirea șanselor de reorganizare.   

Raportul de evaluare este un act extrem de important în procedura insolvenței, de care legea leagă consecințe juridice importante. Astfel, valoarea de evaluare determină în mod direct valoarea garantată a creanței. Suma care depășește valoarea de evaluare devine creanță chirografară, cu șanse foarte mici de recuperare. Valoarea garantată a creanței care rezultă din raportul de evaluare se înscrie în tabelul definitiv, tabel în baza căruia se întocmește un eventual plan de reorganizare al debitorului. Rezultă așadar că stabilirea unei valori derizorii a ipotecii echivalează cu o diminuare semnificativă a creanței și, consecutiv, a șanselor de recuperare a acesteia.

Pasul doi. Posibilitatea reală de a contesta raportul de evaluare

Până nu demult, creditorii garantați nu aveau posibilitatea de a critica raportul de evaluare întocmit în insolvență. Unele instanțe de judecată permiteau criticarea raportului de evaluare pe calea contestației formulate împotriva tabelului definitiv, însă jurisprudența era divergentă, nefiind tranșată această problemă de drept printr-o decizie obligatorie. În prezent, Legea 85/2014 reglementează în mod expres posibilitatea formulării de obiecțiuni împotriva raportului de evaluare de către oricare dintre creditori și de către administratorul judiciar. Problema de care ne lovim în practică este că reglementarea este deficitară.

În primul rând, terminologia de „obiecțiuni” folosită de legiuitor este una nefericită, întrucât deschide calea unei analogii cu obiecțiunile reglementate de codul de procedură civilă împotriva unui raport de expertiză întocmit într-un dosar pendinte. Diferența de tratament juridic este una semnificativă, cel puțin din perspectiva existenței sau nu a unei căi de atac împotriva hotărârii pronunțate cu privire la aceste obiecțiuni.

În al doilea rând, natura juridică a acestor „obiecțiuni” este una greu de decelat, care deschide calea unor interpretări contrare. În concret, potrivit codului de procedură civilă hotărârea instanței prin care se soluționează obiecțiunile formulate de părți împotriva raportului de expertiză se poate ataca numai odată cu fondul cauzei. Acest lucru decurge din faptul că raportul de expertiză vizat de obiecțiuni este doar o probă într-un litigiu pendinte și nu o cerere introductivă. Pe de altă parte însă, Legea 85/2014 reglementează în mod diferit aceste obiecțiuni, stabilind în concret că se soluționează de judecătorul sindic cu citarea părților (creditorul care le-a formulat, administratorul judiciar și comitetul creditorilor). Din ansamblul acestei reglementări, rezultă totuși o diferență de regim juridic între cele două tipuri de obiecțiuni analizate.

Din păcate însă, legea insolvenței nu reglementează în mod expres calea de atac a apelului împotriva hotărârii prin care judecătorul sindic respinge obiecțiunile și omologhează raportul de evaluare. Lipsa unei astfel de mențiuni exprese nu este una lipsită de importanță, întrucât poate duce în practică la anihilarea dreptului creditorului de acces la o instanță cu privire la criticile sale care vizează raportul de evaluare.

Unii specialiști ai dreptului ar putea argumenta că nici nu ar fi nevoie de o dispoziție expresă, întrucât tot legea insolvenței stabilește, cu valoare de principiu, că hotărârile judecătorului sindic sunt supuse apelului, fără a face vreo distincție între felurile hotărârilor pe care le poate pronunța judecătorul sindic. Alți specialiști ai dreptului ar putea argumenta că în absența unor prevederi exprese contrare cuprinse în legea insolvenței, obiecțiunile reglementate de art. 62 din legea insolvenței au regimul juridic reglementat de codul de procedură civilă și ca atare nu reprezintă o veritabilă contestație care să deschidă calea unui dublu grad de jurisdicție.

Din păcate, practica mi-a demonstrat că lipsa unei prevederi exprese în legea insolvenței care să permită în mod expres și neechivoc formularea apelului împotriva hotărârii judecătorului sindic de respingere a obiecțiunilor poate duce la anihilarea dreptului de a contesta în mod real un raport de evaluare întocmit în procedura insolvenței. Acest lucru este posibil pentru că pe de-o parte, respingerea obiecțiunilor de către judecătorul sindic ar deveni inatacabilă ca urmare a deciziei instanțelor judecătorești care îmbrățișează cea de-a doua interpretare menționată mai sus, iar pe de altă parte, formularea acestor critici pe calea unei contestații îndreptate împotriva tabelului definitiv ar putea primi de asemenea critici de admisibilitate, tocmai pentru că legea reglementează posibilitatea creditorului nemulțumit de a formula obiecțiuni împotriva raportului de evaluare. Într-o astfel de ipoteză, creditorul ipotecar s-ar putea afla în situația în care nu ar putea supune aceste critici unui control de dublă jurisdicție, cu consecințe semnificative asupra creanței sale garantate și a șanselor sale de recuperare a creanței.

Pasul trei. Cum ajunge creditorul ipotecar să primească mai mult în faliment decât în reorganizare

Deși ar putea părea neobișnuit, „neșansa” unui astfel de creditor s-ar putea accentua, în ipoteza în care, debitorul intră în reorganizare și decide să păstreze activul care face obiectul garanției, achitând creditorului creanța garantată rezultată în urma evaluării. Aici ne lovim de noi lacune ale legii insolvenței, care, deși își propune să acorde o protecție sporită creditorului ipotecar, permite debitorului (cel puțin la nivel aparent) să se reorganizeze, plătind valoarea creanței garantate diminuate la valoarea derizorie din raportul de evaluare și păstrând activul astfel evaluat în patrimoniul său. Creditorul ipotecar ar putea ajunge în această ipoteză, să prefere falimentul în detrimentul reorganizării, pentru simplul motiv că falimentul impune valorificarea imobilului aflat în garanția sa și eventuala diferență de preț, în plus față de creanța sa garantată, să îi revină tot lui, conform legii insolvenței.

CONCLUZII

Poate că scenariul prezentat mai sus pare posibil doar la nivel teoretic, însă din păcate se întâlnește în practică și este foarte dificil surmontat, transformând creditorul ipotecar în marele perdant al procedurii insolvenței. Acest lucru nu corespunde cu siguranță principiilor care se desprind din ansamblul reglementării insolvenței în România și nici dezideratului pe care această lege și-l propune. Tocmai de aceea, consider că legea 85/2014 trebuie să primească o serie de modificări, reale, concrete, care să nu mai permită astfel de situații în practică.

1. Legea 85/2014 folosește terminologia de creditor beneficiar al unei cauze de preferință, însă, pentru a nu încărca exprimarea, mă voi referi la acești creditori ca fiind creditori garantați. Cele două noțiuni se suprapun din perspectiva efectelor pe care le produc. ︎

The post IPOTECA ÎN INSOLVENŢĂ. GARANŢIE REALĂ SAU ILUZIE? first appeared on Andra Şurariu.

News travelled fast around the globe, not only because it typically does when it involves a tech giant, but also because it is a record-breaking fine since the adoption of GDPR in Europe. The previous record of €746 million was levied against Amazon back in 2021.

Since Dublin is home to the European headquarters of Apple, Meta, Twitter and Google, which generated thousands of jobs in the country and boosted its economic growth, the question everybody is asking is whether the EDPB decision is lawful. Meta argues that it shall appeal the ruling, playing the role of a victim of the tensions between the US and EU on issues of data privacy. In fact, one the pleas Meta argued before EDPB is that “the imposition of an administrative fine in the present case would be discriminatory” and “would violate the ‘general principle of self-binding effect of the general practice followed by the supervisory authorities to date”.

Meta’s defence brings up another rotten tomato, namely the fact that this fine is directly linked to a previous decision of the European Union Court of Justice back in 2020. This decision struck down a complex transatlantic framework to legally move EU user data to US servers in the ordinary course of running their businesses. That framework, known as Privacy Shield, raised serious intelligence concerns for European citizens data shipped to the US. This comes at hand for Meta to claim that it’s case stems from a “conflict of law” between US rules on access to data and the privacy rights of Europeans.

However, Meta’s GDPR violation does not arise from a conflict of law between the US and EU. Moreover, Meta is far from being a victim in this case: the root of the issue is profitability. Meta willingly chose to violate GDPR by transferring data in the US even after the 2020 European Court decision, because the alternative meant higher costs for Meta and, consequently, loss of profit. My opinion is supported by the fact that Meta has not made any effort to withdraw the data from the US or to build up data centers in the EU following the European Court 2020 decision. This behaviour allowed Meta to directly benefit from its own non-compliance and non-action to establish compliance.

Meta itself explains that it would not be able to offer its services in the EU without performing the transfers, which would clearly have a devastating impact on business, revenue and employees. This does not make Meta a victim or a casualty of different law conflicts; it rather underlines that transferring the data to the US in a way that infringes the GDPR is directly linked to the provision of the service to EU individuals. It also proves that a considerable part of its profits arises from the breach of the GDPR.

The EDPB decision follows a previous one for the same violation, which did not impose a fine for Meta. This certainly weighs a lot against Meta’s “victim defence” which received significant support by the public opinion. I am all for profitability, but this can never be a good reason to bend the law.

If we take a closer look at EDPB decision, we may see that issuing a significant fine is justified by the following legal reasons:

• the gravity of the infringement at stake carried out by Meta, highlighted by the large scope of the processing, the high number of data subjects affected and the long duration of the infringement;

• the categories of personal data affected by the infringement – photographs, videos or messages, everyday data of social interactions with family, friends, acquaintances as well as personal data covered by Article 9 GDPR. Of significant relevance and directly linked to the 2020 European Court decision is that a map of social contacts may be particularly appealing for foreign law enforcement and intelligence. Moreover, the transferred data allows not only to infer many matters of private and professional lives, but also allows to infer further data, including emotional and mental states and can also be misused for political manipulation;

• the repetitive character of the infringement – which is still ongoing;

• the infringement was performed at least with the highest degree of negligence – Meta bears a high degree of responsibility and it could not possibly be unaware of the fact that Facebook International Transfers could be considered in violation of Article 46(1) GDPR. The findings of the CJEU that derogations cannot be relied upon for systematic and massive transfers were clearly acknowledged by Meta. Nevertheless, Meta unilaterally decided, in spite of the European Court decision, that the level of protection required by EU law is provided for by relevant US law and practice.

From this perspective, imposing a significant fine is justified. The European court made it very clear that derogations must be interpreted restrictively so that the exception does not become the rule. A data transfer that occurs regularly within a stable relationship between the data exporter and a certain data importer is systematic and repeated. The positions of the Austrian and French data protection authorities are strikingly interesting and articulated, because they lead to an intentional behaviour from Meta, based on both knowledge and willfulness towards the characteristics of an offence.

The Austrian authority argues that it is not the first case where a violation of the GDPR by Meta was established. The French authority refers to the fact that Facebook social network occupies an “inescapable place in France” and “dominates by far the social media market” and, due to its dominant position, generates important “network effects“. Since Facebook is provided to many users who do not necessarily have legal or technical knowledge, these users rely on the information published by Meta and would reasonably expect that their personal data is protected when it is transferred to the US.

Last but not least, while I find the EDPB decision justified, the record-breaking fine might however be a warning for other companies performing the same infringement, which cannot be deemed lawful. EDPB’s approach is that: “if Meta IE is not fined for the infringement of Article 46(1) GDPR in the present case, other controllers […] would be inclined to follow the same model. The same is valid for the response of the supervisory authorities in case of an infringement”.

While I agree that a fine must be discouraging in terms of committing the same infringement in the future, EDPB’s approach is at least debatable. Infringement is personal and cannot be deemed as a lesson for third parties, precisely because it would be unproportionate and breach the very core of personal liability.

The post €1.2 BILLION FINE BRINGS FACEBOOK’S “METAVERSE” BACK TO EU LEGAL REALITY first appeared on Andra Şurariu.

Cu ocazia acestei zile, echipa noastră aduce un omagiu unor doamne cu rezultate şi contribuții remarcabile in domeniul juridic, recunoscute la nivel național și internațional.

Sarmiza Bilcescu – prima femeie doctor în drept din lume

Născută la data de 27 aprilie 1867 în familia lui Dumitru Bilcescu, fost șef al Controlului Finanțelor în vremea domnitorului Barbu Știrbei, Sarmiza Bilcescu este prima femeie din întreaga Europă care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume doctor in drept.

Deși avea o poziție socială înaltă care îi permitea înscrierea la studiile superioare, probabil că Sarmiza nu ar fi reușit să înceapă studiile la o astfel de facultate fără sprijinul Mariei Bilcescu, mama ei. O femeie puternică, ce susținea drepturile femeilor și care a reușit să-I convingă pe cei de la Universitatea Sorbona să o accepte pe fiica sa cu câteva cuvinte:  “Dans un pays où il est écrit même sur les portes des prisons: Liberté, Égalité, Fraternité, vous empêcheriez une femme de s’instruire, rien que parce qu’elle est femme. (într-o ţară în care chiar şi pe uşile închisorilor stă scris libertate, egalitate, fraternitate, voi împiedicaţi o femeie să se instruiască doar pentru că este femeie.)” Deși primirea din partea profesorilor a fost glacială, după terminarea primului an de facultate, studenta româncă a fost lăudată de către Comlet De Santerre, profesorul său de Drept Civil, care susținea că aceasta a dat dovadă de un comportament exemplar la care nu s-ar fi așteptat.

Sarmiza a reușit sa spargă un mit al timpurilor sale: “antinomia dintre termenul student si femeie“, contrazicând dictonul pana atunci celebru: “inteligenta unei femei este frumusețea sa” fiind prima studenta a Facultății de Drept din Paris, obținând licența în științe juridice în 1887. În 1890, în vremea când 71% dintre studentele din universitățile franceze proveneau din alte țări,  Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie din Europa care a obținut un doctorat în drept, teza sa de doctorat fiind intitulată „De la condition légale de la mère” (“Despre condiția juridică a mamei”) cunoscută ca o teorie a feminismului.

Ella Negruzzi – Prima femeie avocat din Romania

Alături de Sarmiza Bilcescu, prima femeie din lume Doctor in Drept, in Romania se remarca Ella Negruzzi, care este prima femeie din țară ce a fost acceptata într-un barou. Ella Negruzzi s-a născut la 11 septembrie 1876, ca membră a familiei Negruzzi, care a jucat un rol primordial in viața politică românească (secolele XIX si XX). Absolventa a Facultății de Drept din Iași, în anul 1914, Ella Negruzzi solicita admiterea în Baroul Iași, însă nu este acceptată, pe motiv că nu deținea drept de vot, avocații putând fi aleși doar din categoria celor care dețineau drept de vot. Fără a renunța, aceasta se lupta pentru a-si obține dreptul de a fi acceptata de Barou prin șase ani de procese, ce se finalizează favorabil pentru ea. Astfel, devine prima femeie avocat din Romania.

Pentru prima data, Ella Negruzzi lucrează ca avocat în Baroul Covurlui din județul Galați şi începând cu anul 1919 începe să profeseze în Baroul din capitală. În ciuda tuturor dificultăților pe care le-a întâmpinat, se dovedește a fi un avocat de excepție, devotat profesiei şi mânată de dorința de a-i ajuta pe cei care aveau atât de mult nevoie. Ea însăși fiind o victimă a discriminării şi trăind pe propria piele nedreptățile la care erau supuse la acea vreme femeile, își dedica o mare parte a vieții luptei pentru drepturile femeilor.

Pe lângă activitățile profesionale, fondează societatea „Emanciparea femeii”, prin intermediul căreia a cerut expres echitate în viața publică pentru femei. Vedea emanciparea acestora prin prisma afirmării lor în toate domeniile şi ocuparea de funcții în raport cu pregătirea şi capacitatea fiecăreia. Militând pentru reevaluarea statutului femeii în societatea românească şi-a îndreptat eforturile şi către femeile de la sat, încercând să le familiarizeze cu noile tendințe în organizarea eficientă a muncii în gospodărie sau în educația copiilor.

În anul, 1930 a aparat-o pe Ana Pauker într-un proces politic.

Yolanda Eminescu – prima femeie judecător din România

S-a născut în data de 10 mai 1921 în Mizil, județul Prahova, fiica a ofițerului superior Gheorghe Eminescu si a Elenei, tatăl său fiind fiul lui Matei Eminescu, fratele marelui poet național Mihai Eminescu. Frecventează între anii 1943 – 1944 cursul de doctorat aprofundat consacrat aparenței şi rolului acesteia în dreptul roman modern, predate de profesorul Traian Ionascu, una dintre prestigioasele personalități ale dreptului romanesc şi obține titlul de doctor laureate al Facultății de Drept din București (1948)

Își începe cariera juridică de excepție ca avocat stagiar la Baroul Ilfov pentru ca la 17 februarie 1945 să fie numită prima femeie judecător din România, la propunerea Consiliului profesoral al Facultății de Drept, alături de Sanda Rosetti şi Steliana Popescu.

Numirea primelor doamne judecător a fost apreciată ca fiind un eveniment care a inaugurat o nouă eră pentru magistratura românească. În anul 1949 și-a dat demisia din magistratură, fiind numită asistentă la Catedra de drept civil a Facultății de Drept din București de unde a fost îndepărtată în 1951, invocându-se apartenența politică a familiei sale.

După câțiva ani de privațiuni, este angajată în 1954, prin concurs, ca cercetător științific principal la Secția de drept civil a Institutului de cercetări juridice al Academiei R.P.R., institut nou-înființat. În 1955 i s-a recunoscut titlul de doctor docent, apoi a fost promovată șef al Sectorului de drept civil (1965) și director adjunct științific (1972). S-a pensionat în anul 1983, continuându-și însă activitatea științifică. A publicat un număr mare de articole și cărți, în special în domeniul dreptului proprietății intelectuale.

Ca urmare a eforturilor sale, începând cu anul 1979-1980, a fost introdus în planul de învățământ universitar Dreptul proprietății industriale ca disciplină distinctă. A predat cursul postuniversitar de legislația invențiilor și semnelor distinctive la Facultatea de Drept din București (1980), precum și cursul postuniversitar de drept de inventator la Facultatea de drept și științe economice și politice din Strasbourg (1968-1993). A desfășurat o intensă activitate pe plan internațional, participând la numeroase colocvii, congrese și seminarii pe teme de drept. Ca o recunoaștere a meritelor sale științifice, a fost aleasă membru al Academiei de drept comparat din Brazilia, membru al Asociației Internaționale pentru Protecția Proprietății Intelectuale, membru al Comitetului pentru proprietate intelectuală a organizației “World Peace through Law“, membru al Consiliului de specialiști străini al Institutului “Max Planck” pentru drept de autor și brevete din München, membru al Consiliului științific al “Centre d’étude de pays de l’Est” din Strasbourg.

De asemenea, Yolanda Eminescu a contribuit la definitivarea proiectelor de legi din domeniul proprietății intelectuale și a făcut parte și din comisii care au pregătit elaborarea actelor normative din domeniul legislației civile. Sunt remarcabile studiile privind teoria generală a personalității juridice, protecția know-how-ului, acțiunea mijloacelor tehnice moderne asupra eficacității normei juridice, transferul de tehnologie în raporturile juridice mixte și multe altele.

Literatura juridică română datorează Yolandei Eminescu prima lucrare aprofundată privind contractul de cercetare științifică, ce conține numeroase propuneri de îmbunătățire a reglementării şi numeroase monografii privind protecția desenelor şi modelelor de proprietate industrială editate în trei volume consacrate: volumul I – Creațiile noi, vol. II Semnele distinctive vol. III –Concurența neloială, ca și tratatul privind dreptul de autor, domeniu în care a depus eforturi susținute pentru elaborarea unei legislații moderne de actualitate.

The post 8 MARTIE – CÂTEVA DOAMNE CU O CONTRIBUȚIE REMARCABILĂ ÎN DOMENIUL JURIDIC first appeared on Andra Şurariu.